Lamivudina (3TC) este un alt analog nucleotidic inhibitor al rers transcriptazei, care este activa impotriva HIV-l si HIV-2. Desi bine tolerata, a fost relativ nesemnificativa ca monoterapie; mai mult, rezistenta s-a dezvoltat rapid, in asociere cu mutatii in pozitia 184. Totusi, cand lamivudina este administrata in asociere cu ZDV, aparitia acestei mutatii suprima rezistenta fenotipica la ZDV. Studiile clinice cu ZDV/lamivudina in asociere au relevat efecte benefice sustinute asupra numarului de CD4 si asupra incarcaturii virale. Efectele clinice ale acestei combinatii se afla in studiu.
Inhibitorii nonnucleotidici ai rers transcriptazei (nevi-rapin, delavirdin) sunt, de asemenea, evaluati in studii clinice. Aceste medicamente sunt acti impotriva HIV-l si HIV-2. Ele sunt, in general, bine tolerate, avand ca efect secundar foarte suparator rash-ul. Dezvoltarea rapida a rezistentei a fost notata in timpul monoterapiei; de aceea, rostul acestor agenti este, cel mai probabil, in terapia combinata cu alte antiretrovirale.
Printre cele mai promitatoare antiretrovirale sunt inhibitorii de proteaza, incluzand saquinavir, indinavir si ritonavir. Acesti inhibitori potenti ai HIV-l si HIV-2, care au fost recent aprobati de FDA, interfera cu clivajul produsului poliproteic a ARNm viral. Dezvoltarea acestor medicamente a fost stanjenita de problemele legate de biodisponibilitatea si farmacocinetica lor. Studiile clinice ale inhibitorilor de proteaza au evidentiat imbunatatiri semnificati ale numarului de CD4 si scaderea incarcaturii cu markeri virali, dar rezistenta virala a aparut dupa perioade variabile. Studiile pe scara larga in stadii clinice terminale vor evalua terapia cu aceste medicamente, fie singure, fie in asociatie cu alte medicamente antiretrovirale.
INTERFERONII
De la primele descrieri, a existat un interes considerabil pentru utilizarea interferonului in profilaxia si tratamentul infectiilor virale. Interferonii sunt citokine cu activitate antivirala larga, ce au atat proprietati imunomodulatoare, cat si antiproliferati. Primele studii cu
interferon leucocitar uman au demonstrat un efect in profilaxia infectiilor cu rinovirusuri induse experimental la om si in tratamentul infectiilor varicelo-zosteriene la pacientii imunodeprimati. Tehnologia recombinarii ADN-ului a pus la dispozitie interferon a, |3 si y inalt purificat, care a fost evaluat in diferite infectii virale. Rezultatele acestor studii au confirmat eficacitatea administrarii intranazale a interferonului in profilaxia infectiilor cu rinovirusuri, desi utilizarea sa a fost asociata cu iritatia mucoasei nazale. Studiile au demonstrat, de asemenea, un efect benefic al administrarii interferonului, intralezional sau sistemic, asupra nevilor genitali. Efectul administrarii sistemice consta, in special, in reducerea dimensiunii leziunilor, iar acest mod de terapie poate fi util la indivizii care prezinta nevi multiplii, care nu pot fi usor tratati prin injectare individuala intralezionala. Totusi, leziunile reapar frecnt dupa ce terapia intralezionala sau sistemica este intrerupta.
Interferonii au fost, de asemenea, cuprinsi in studii de mari proportii privind tratamentul infectiei cronice cu virus hepatitic B. Administrarea interferonului a2b (5 milioane de unitati pe zi, timp de 16 saptamani) la pacientii cu infectie cronica sila cu HB V determina disparitia markerilor replicarii HBV, cum ar fi antigenul hepatitic e (HBeAg) si ADN-ul HBV, in 33-37% din cazuri; 10-20% din pacienti devin, de asemenea negativi pentru antigenul de suprafata HBsAg. La mai mult de 80% din pacientii care pierd markerii HBeAg si ADN HBV, aminotransferazele serice revin la valori normale si au fost descrise ameliorari ale histopatologiei hepatice atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Factorii de prognostic ai raspunsului favorabil la tratament includ: niluri scazute ale ADN-HBV anterior tratamentului, niluri serice crescute ale alanin aminotransferazei (ALT) anterior tratamentului, durata scurta a infectiei cronice cu HBV si leziuni hepatice acti histopatologic. Reactiile adrse ale dozelor precedente de interferon sunt obisnuite si includ febra, frisoane, mialgii, fatigabilitate, neurotoxicitate (manifestata in special ca somnolenta si confuzie) si leucopenie. Aproximativ 25% dintre pacientii care au primit o doza zilnica de 5 milioane unitati vor necesita reducerea dozei, dar mai putin de 5% vor necesita intreruperea tratamentului.
Mai multe preparate de interferon, incluzand a2a, a2b si aL (limfoblastoid) au fost studiate ca tratament pentru
infectiile hepatice cronice non-A, non-B/C. Au fost utilizate diferite
regimuri de doze, dintre care cel mai frecnt s-au folosit cele cu 1 si 3 milioane unitati de trei ori pe saptamana, timp de 6 luni. Raspunsul complet, definit ca renirea la normal a valorilor serice ale ALT la sfarsitul tratamentului, a fost obtinut la aproximativ 40% dintre pacienti. In plus,
biopsia hepatica a aratat reducerea inflamatiei lobulare si periportale. Cu toate acestea, recaderile apar la jumatate sau mai mult dintre pacienti, cand tratamentul este intrerupt. Recaderile au, in general, un raspuns rapid la retratament. Studii clinice suplimentare pentru dezvoltarea unor scheme de tratament mai eficiente si pentru definirea prognosticului la acesti pacienti sunt in curs. Un studiu recent al pacientilor cu
hepatita cronica D a aratat ca interferonul a2a (9 milioane de unitati, de 3 ori pe saptamana, pentru 48 de saptamani) determina renirea valorilor ALT la normal, disparitia ARN-ului viral D si ameliorarea histologica la aproximativ 50% din cazuri. Totusi, recaderea este frecnta dupa intreruperea tratamentului.
Interferonul este autorizat in Statele Unite pentru tratamentul hepatitei cronice tip B (a2B), hepatitei cronice non-A, non-B/ C (a2|3), condiloamelor acuminate (a2b, an3), leucemiei cu celule paroase (a2a, a2b) si sarcomului Kaposi (a2a, a2b). Interferonul y (yl(3) este autorizat pentru tratamentul pacientilor cu boli cronice granulomatoase.
