mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  
termeni medicali


Enterovirusuri si retrovirusuri
Index » Boli infectioase » Enterovirusuri si retrovirusuri
» Oreionul (parotidita epidemica)

Oreionul (parotidita epidemica)







DEFINITIE
Oreionul este o infectie virala sistemica acuta, transmisibila, a carei trasatura cea mai distincti este inflamarea uneia sau ambelor glande parotide. Implicarea altor glande salire, a meningelui, pancreasului si a gonadelor este de asemenea obisnuita.


AGENT ETIOLOGIC

Virusul urlian, un paramixovirus, este pleomorfic si are un diametru care riaza de la 100 la 600 nm. Virionul este compus din ARN si 5 proteine. ARN-ul este inconjurat de o anvelopa cu proiectii glicoproteice. Exista doua glicoproteine de anvelopa- neuraminidaza hemaglu-tininica (NH) si un antigen de fuziune a celulelor de hemoliza (F) - ca si o proteina matriceala de anvelopa (M). Exista doua componente interne: o proteina nucleocapsidica (PN) si o ARN polimeraza proteica. Exista un singur tip antigenic de virus urlian.

EPIDEMIOLOGIE
Dupa introducerea ccinului anti-urlian in 1967, incidenta oreionului clinic a scazut semnificativ in Statele Unite. in 1968 (inaintea imunizarii pe scara larga) au fost raportate in aceasta tara 152.209 cazuri de oreion. Cele 1537 cazuri raportate in 1994 reprezinta o reducere a numarului cazurilor cu mai mult de 99% fata de nivelurile preccinale; acesta este cel mai scazut numar de cazuri raportat intr-un an. inaintea ccinarii pe scara larga, incidenta oreionului era mai crescuta iarna si primara, cu epidemii la fiecare 2 pana la 5 ani. in acel moment, oreionul era in principal o boala a copilariei, desi astazi mai mult de 50% dintre cazuri apar la adultii tineri. Epidemiile tindeau sa apara in colectivitati inchise, cum ar fi cele din scoli si din serviciul militar.


Perioada de incubatie a oreionului riaza in general de la 14 la 18 zile, cu extreme de 7 si 23 zile. Totusi, deoarece un contact poate raspandi virusul inaintea aparitiei bolii clinice sau (ca la o treime dintre pacienti) poate avea o infectare subclinica, perioada de incubare in cazuri individuale este adesea incerta. Un atac de oreion confera de obicei imunitate pentru intreaga viata. Imunitatea pe termen lung este de asemenea asociata cu imunizarea.

PATOGENEZA
Virusul oreionului este transmis prin picaturi aeriane, sali si obiecte de uz comun. Replicarea virusului in epiteliul tractului respirator superior conduce la viremie, care este urmata de infectarea tesuturilor glandulare si/sau a sistemului nervos central (SNC).
Se cunoaste putin despre anatomopatologia oreionului deoarece boala este rareori fatala. Glandele afectate contin infiltrate perisculare si interstitiale cu celule mononucleare si edem marcat. Necroza celulelor acinare si epiteliale ale duetelor este evidenta in glandele salire si in epiteliul germinativ al tubilor seminiferi.

MANIFESTARI CLINICE
Prodromul oreionului consta in febra, stare de rau general, mialgii si anorexie. Parotidita, daca apare, se dezvolta de obicei in interlul urmatoarelor 24 ore, dar poate fi intarziata pentru aproape o saptamana; ea este in general bilaterala, desi debutul pe ambele parti poate sa nu fie sincronizat si uneori este afectata doar o hemifata. Glandele submaxilare si sublinguale sunt afectate mai rar decat parotida si aproape niciodata nu sunt singure implicate. Inflamarea parotidei este acompaniata de sensibilizarea si stergerea spatiului dintre lobul urechii si unghiul mandibulei. Pacientul acuza frecvent otalgie si are dificultati in a manca, inghiti sau a vorbi. Inflamatia glandulara se accentueaza cate zile si apoi scade graduat, disparand intr-o saptamana. Orificiul duetului Stensen este de obicei rosu si inflamat. Edemul cu godeu presternal a fost descris in aproape 5% din cazurile de oreion, adesea in asociere cu adenita submandibulara.In afara de parotidita, orhita este cea mai obisnuita manifestare a oreionului in randul barbatilor trecuti de pubertate, aparand in aproape 20% din cazuri. Testiculele sunt dureroase si sensibile si sunt marite de cate ori fata de marimea lor normala; febra asociata este obisnuita. Mai tarziu, apare atrofia testiculara la jumatate din barbatii afectati. Deoarece orchita este bilaterala in mai putin de 15% din cazuri, sterilitatea dupa oreion este rara. Ooforita la femei - cu mult mai putin obisnuita decat orhita la barbati - poate produce durere in abdomenul inferior, dar nu conduce la sterilitate.
Meningita aseptica care poate aparea inaintea, in timpul, dupa sau in absenta parotiditei, este o manifestare obisnuita a oreionului, atat la copii cat si la adulti. Simptomele includ redoarea de ceafa, cefaleea si somnolenta. Pleiocitoza lichidului cefalorahidian (LCR), cu pana la 1000 celule/ \\jlL, poate aparea in mai mult de 50% din cazurile de oreion clinic, dar semnele clinice de iritatie meningeala sunt atestate in doar 5 pana la 25% din cazuri. in timpul primelor 24h, leucocitele polimor-fonucleare pot fi predominante in LCR, dar din a doua zi aproape toate celulele sunt limfocite. Nivelul glucozei in LCR poate fi anormal de scazut, iar aceasta descoperire poate starni suspiciunea de meningita bacteriana. Meningita aseptica datorata oreionului neinsotita de parotidita nu poate fi distinsa clinic de cea cauzata de alte virusuri. Meningita urliana este in
mod inriabil autolimitata, desi paralizia nervilor cranieni poate conduce uneori la sechele permanente, in special la surditate. Mai rar, virusul urlian poate cauza encefalita, care se prezinta cu febra inalta si schimbari marcate in nivelul constientei si are frecvent ca rezultat sechele permanente la supravietuitori. Alte afectari ale SNC asociate ocazional cu oreionul includ ataxie cerebeloasa, paralizie faciala, mielite transverse, sindromul Guillain-Barre si stenoze apeductale conducand la hidrocefalie.
Pancreatita urliana, care se poate manifesta ca durere abdominala, este dificil de diagnosticat, deoarece un nivel crescut de amilaze serice poate fi asociat atat cu parotidita, cat si cu pancreatita. Alte complicatii neobisnuite ale oreionului includ miocardite, mastite, tiroidite, nefrite, artrite si purpura trombocitopenica. Un numar excesiv de avorturi spontane este asociat oreionului gestational, cand boala apare in primul trimestru de sarcina. Oreionul in sarcina nu determina nastere prematura sau malformatii fetale.



DIAGNOSTIC DIFERENTIAL
Diagnosticarea oreionului este realizata cu usurinta la pacientii cu parotidita bilaterala acuta si la cei cu un istoric de expunere recenta. Cand parotidita este unilaterala sau lipseste, sau atunci cand sunt implicate alte localizari decat glanda parotida este necesar diagnosticul de laborator ( mai jos).
Nenumaratele cauze ale inflamarii bilaterale a parotidei, in afara virusului oreionic, includ infectii cu alte virusuri, cum ar fi virusul paragripal tip 3, virusurile coxsackie si virusul gripal A, boli meolice, ca diabetul zaharat si uremia si medicamente ca fenilbutazona si tiouracilul. Inflamarea unilaterala a parotidei se poate datora unei tumori, unui chist sau unei obstructii ductale datorata calculilor sau stenozelor. Alte conditii asociate cu inflamarea cronica a parotidei includ sarcoidoza, sindromul Sjogren si infectia cu virusul imunodefi-cientei dobandite (HIV). Parotidita supurata, de obicei produsa de Staphylococcus aureus, este cel mai adesea unilaterala.
Si alte boli vor fi luate in considerare cand apar manifestari de oreion in alte organe decat a parotidei. Torsiunea testiculara poate produce o masa scrotala dureroasa asemanatoare cu cea intalnita in orhita urliana. Alte virusuri (de ex., enteroviru-surile) pot produce meningite aseptice care nu pot fi distinse clinic de cele datorate virusului oreionic.
DIAGNOSTIC DE LABORATOR Virusul urlian este izolat usor dupa inocularea specimenelor clinice adecte intr-o rietate de sisteme gazda, cum ar fi celule renale de maimuta rhesus si fibroblastii plamanului embrionului uman. Virusul poate fi identificat rapid prin folosirea celulelor dezvoltate in ou de gaina embrionat si a anticorpilor monoclonali marcati cu fluoresceina. Virusul urlian poate fi izolat din sali, faringe si urina, iar in timpul primelor zile de boala, si din LCR-ul pacientilor cu meningita urliana. Excretarea virusului in urina poate persista timp de 2 saptamani. Nici o riatie de numar a celulelor sanguine periferice nu este caracteristica oreionului.
Testul imunoenzimatic (ELISA), foarte sensibil, este folositor pentru diagnosticarea oreionului si pentru determinarea susceptibilitatii la boala. Oreionul acut poate fi diagnosticat fie prin examinarea serului de faza acuta si conlescenta pentru o crestere semnificati atitrurilor anticorpilor, fie prin atestarea prezentei IgM specifici intr-o mostra de ser. Folosirea testului cutanat la antigen pentru eluarea imunitatii la oreion a fost inlocuita de testele serologice.


TRATAMENT

Terapia pentru parotidita si celelalte manifestari ale oreionului se adreseaza simptomelor. Administrarea de analgezice, aplicarea compreselor reci sau calde pe zona parotidei pot fi folositoare. Imunoglobulina oreionica nu are loare in profilaxia sau tratamentul bolii manifeste. Durerea testiculara poate fi redusa prin aplicarea locala de comprese reci si prin sprijinirea usoara a scrotului. Blocarea anestezica poate fi, de asemenea, utilizata. Nici administrarea de glucocorticoizi nici incizia albugineei nu si-au dovedit loarea in tratamentul orhitelor severe. Informatii episodice culese de la un numar mic de pacienti cu orhite sugereaza ca administrarea de interferon a poate fi folositoare.

PREVENIRE
Vaccinul viu atenuat antiurlian (tulpina Jenyl Lynn) induce anticorpi care protejeaza impotri infectiilor in peste 95% din cazuri. Vaccinul administrat subcutanat poate fi dat copiilor mai mari de 1 an, dar nu este recomandat sugarilor mici, datorita posibilei interferari cu anticorpi materni pasivi. Vaccinul antiurlian este administrat de obicei ca parte a ccinului anti rubeola-oreion-rujeola (ROR) la rsta de 15 luni si repetat mai tarziu in decursul copilariei. Acest ccin ROR este, de asemenea, recomandat copiilor mai mari susceptibili, adolescentilor si adultilor, in particular adolescentilor care nu au avut oreion. Acestor pacienti le pot fi adminstrate fie ccinul ROR, fie ccinul monolent antiurlian; sunt preferate 2 doze. Imunizarea accidentala a indivizilor care sunt deja imuni nu este asociata cu reactii adverse semnificative. Vaccinul antiurlian nu este recomandat femeilor gravide, pacientilor ce primesc glucocorticoizi sau altor gazde imunodeprimate. Totusi, copin cu infectii HIV pot fi imunizati in siguranta impotri oreionului; ccinul ROR este folosit de obicei in acest scop.



Tipareste Trimite prin email




});
Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2024 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli infectioase:


 
Fa-te cunoscut! invitatie-1
Invitatie Online - promoveaza produse medicale invitatie-2

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

invitatie-3
vizitatorii nostri pot fi clientii tai