Cultivarea graului si a canepei, de peste 8 milenii in spatiul carpato-dunarean n-a determinat doar evolutia practicilor agrare si dezvoltarea tehnica a uneltelor si a instalatiilor de prelucrare, ci si aparitia unor extrem de numeroase obiceiuri si rituri agrare, exprimand insasi conceptia unei populatii sedentare de agricultori. Cercetarea etnobotanica reflecta in acelasi timp, insusi modul de viata al comunitatii rurale. Avand la baza milenarele cunostinte acumulate empiric, obiceiurile in care "puterea telor" este invocata in etapele mari ale vietii, in "riturile de trecere" se intrepatrund cu riturile agrare.
Toate etapele activitatilor agricole, aratul, semanatul, recoltatul constituiau momente majore, decisi, iar pentru reusita lor se asociau o serie de gesturi, rituri, interdictii. Pentru prima zi de arat, agricultorii se purificau in zori, cu "apa neinceputa", luata din fantani sau izvoare ori cu roua cazuta pe te, crezandu-se ca stropul cazut din cer si puterea ierburilor dau si omului "taria si reusita muncii"- dupa cum spunea batranul vindecator din satul Sant, Anton Popartac De asemenea, se imbracau in haine noi, curate, recurgand la post alimentar si la abstinenta sexuala "ca sa nu creasca neghina in grau". Vitele care trageau plugul erau indemnate cu nuia rde de rachita, "ca sa inrzeasca brazda" iar la coarnele plugului se punea "legatura de izbanda", un stergar in care legau boabe de grau, din "cununa de la seceris", fire de hodolean- Valeriana officinalis L., leustean- Levisticum officinale L., rostopasca-Chelidonium majus L., pentru protectia magica a recoltelor, impotriva "moroilor" luatori de mana Sub prima brazda de plug se puneau boabe de grau, o bucata de paine, usturoi, carbune, un fir rosu de lana- ca ofrande aduse gliei, fiind in acelasi timp remedii de profilaxie magica, pentru asigurarea fertilitatii pamantului si a manei roadelor.
Empirismul milenar a generat in constiinta populara ideea solidaritatii dintre cosmos si fertilitatea pamantului. Astfel se credea ca e bine ca aratul si semanatul sa se faca "pe luna noua", "caci luna da colt graului, iar soarele creste si coace bobul"3^7.Inainte de a porni la arat, plugul era "improrat" cu "apa neinceputa" sau cu aghiasma, apa avand nu numai semnificatia pluviala, ci insasi o semnificatie seminala38.
In samanta pastrata in "bardace" (oale mari) din lut sau in cosuri impletite si lipite cu argila se puneau boabe din "cununa de la seceris" pastratoare a "spiritului graului" si a puterii lui de rodire, conform gandirii traditionale. Se mai punea usturoi, ca ta de leac si alungatoare de strigoii care iau mana graului, coaja de ou incondeiat, de la Pasti, ca simbol al germenelui promordial de viata, busuioc, ca ta sacra, binecuvantata, pentru a rasfrange asupra ogoarelor, prin contiguitate, substanta purtatoare de mana si belsug.
Semanatul trebuia inceput in anumite perioade faste; "in ziua in care agricultorul a vazut pe cer "Gainusa" (constelatia), iar tulpina de "laptele cainelui" ajunge la grindeiul plugului", "sa se inceapa in zilele cu spor la rod, lunea si joia"- recomandau batranii satelor.In ansamblul riturilor agrare legate de cultivarea graului, un loc important il ocupau cele pentru provocarea ploilor benefice si cele pentru stavilirea furtunilor si a grindinei, caci " simbol cosmic, receptacul al tuturor germenilor, apa devine substanta magica si medicinala prin excelenta, ea vindeca, ea intinereste, ea asigura viata eterna"\' .
Unul dintre cele mai spectaculoase rituri pentru invocarea ploilor, strans legate de functiile magice atribuite getatiei dar si de ciclul cosmic era acela al "Paparudei". Pe timp secetos, o fetita in varsta de 7-l0 ani era insmantata in frunzar rde, din crengi de mesteacan sau de plop si insotita de alaiul copiilor mergea pe ulitele satului, cantand: "Paparuda, ruda,/ Vino de ne uda./ Dodoloaie, loaie,/ Da-ne, Doamne, ploaie,/ Ploita curata,/ Fara pic de piatra,/ Holdele sa creasca,/ Bogat sa rodeasca:" (inf .Bule Maria, Delani, Bihor, n. 1935)
Satenii stropeau " Paparuda" cu apa din ulcioare si-i dadeau daruri, paine, oua, bani.
In unele zone ale Muntilor Apuseni, obiceiul "Paparudei" a fost contaminat cu acela al "Papalugarei", indatinata primavara, la sarbatoarea Sangeorzului, de la 23 aprilie si fiind pastrata pana azi, in datinile satelor de pe Valea Ariesului, integrata riturilor de fertilitate a pamantului, dar asociata in acelasi timp riturilor pastorale, la acea data impreunandu-se turmele, pentru plecarea la pasunile montane. Trei feciori mergeau in zorii zilei de sarbatoare, "la dunga apei" si se insmantau in mare taina, cu frunzar rde din plop sau mesteacan, cu platosa si chivara din scoarta de cires salbatic, incinsi cu curmei din boz, de care atarnau o curea de piele, altadata fiind chiar un sarpe uscat, ca simbol al fertilitatii si al pluvialitatii. Cei trei purtatori ai mascoidei getale paseau solemn pe ulitele satului, lumea ii stropea, iar ei "improrau" la randul lor, fetele, ca rit de revitalizare, de fertilitate si de fecunditate. Primeau daruri, colacei, oua si bani, din care, pe inserat, se ospatau cu tot tineretul din sat, festinul comun semnificand deopotriva, petrecerea solidara a comunitatii, dar si ofranda adusa mosilor si stramosilor, intemeietori de neam si stimulatori ai revitalizarii pamantului40.
Se mai credea ca omul care ar culege "iarba fiarelor" (Cynancum vincetoxicum ) "poate deschide tariile cerului, aducand ploaia si slobozind mana pamantului"- spunea informatorul Rus Vasile din Marisel, jud. Cluj.
Momentul culminant al marei "drame agricole pe drumul painii" il constituia secerisul. "Ritualurile simple sau elaborate, ca intr-un adevarat scenariu dramatic aau drept scop silirea unor raporturi favorabile intre om si rod, asigurand in acest fel regenerarea periodica a graului"4 . Forta intregii getatii- se credea- rezida in ultimele spice de grau, ramase dupa seceris, conform unei credinte larg raspandita nu numai in spatiul carpatic, ci in toate ariile culturale ale Europei, dupa cum releva marele istoric al religiilor, Mircea Eliade42. De aceasta credinta se leaga obiceiul "Cununii secerisului", raspandit odinioara in intreg spatiul carpatic, pastrat pana azi mai ales in nordul Transilvaniei.
Dupa incheierea secerisului, din ultimile spice de grau se impletea "cununa", de forma unei paruri, a unui coif sau a unei cruci-buzdugan-, pe care o purta o fecioara, pana in sat, la casa gazdei care a organizat " claca secerii" Fata era insotita de alaiul tinerilor seceratori, care cantau oratia cununii. Ei paseau solemn pe ulitele satului, fiind udati de satenii care-l asteptau cu ulcioarele pline, la porti, invocand astfel ploile si belsugul.
"Fenomenul real (ploaia) este substituit printr-un gest omenesc (stropitul) cu functie semantica in acelasi timp"43.
La casa gazdei, dupa o intreita circumscriere a gospodariei si a mesei din ograda, se ospatau intr-un festin comun, ca ofranda adusa ogorului roditor, mosilor si stramosilor.
"Cantecul cununii", la fel cu oratiile de "Multamita colacului" de la Craciun si cu "Plugusorul" de la Anul Nou nareaza etapele din procesul cultivarii graului, transmise pe cale orala, din generatie in generatie.
Obiceiul "cununii la seceris" aa multe elemente similare cu ritualul nuptial( purtarea cununii pe cap, impodobita cu spice, inconjurarea casei si a mesei din casa sau din ocol, pastrarea cununii la icoane si atribuirea unor valente terapeutice acesteia etc), caci la baza amandurora sta un fond vital, ancestral, empirismul multimilenar si traditia riturilor de fertilitate si de fecunditate, pentru perpetuarea pe biologic si social. Peste alaiul nuptial se aruncau boabe de grau si acelasi gest se implinea in cazul riturilor funerare.
Graul a constituit baza alimentatiei traditionale din arealul Carpatilor, alaturi de mei, iar mai tarziu, din sec. XVIII, impreuna cu porumbul. Graul intra si in componenta unor remedii naturale, pentru tratarea bolilor de stomac, de ochi, a febrei. Dar semnificatia lui in traditiile agrare a fost intarita mai ales dupa statornicirea crestinismului in spatiul nostru carpato-dunarean. Vechile simboluri precrestine, animismul si dendrolatria- adorarea arborilor si credinta ca au suflet- au fost estompate de sacralizarea graului, a viei si a busuiocului, prin functia lor simbolica, euharistica, asa cum le regasim in colinda transilvana " Sfatul florilor"44.
Prin stiinta cultivarii telor, prin riturile de invocare a fortelor naturii, prin actul liturgic crestin- omul traditional credea, spera in continuitate si perenitate, in pofida vicisitudinilor naturale si istorice.
Cultivarea canepei implica de asemenea numeroase cunostinte si etape agrare, insotite de obiceiuri, rituri, credinte, dirsitatea acestora constituind do peremptorii ale chimii acestei te textile, ca si a inului, in spatiul carpato-dunarean. Din semintele de canepa se obtinea un ulei comestibil, fiind folosit si in practicile terapeutice traditionale.
Apreciata din antichitate in Asia, India, Arabia, Africa, pentru virtutile ei ca ta textila, alimentara, narcotica, canepa ( Cannabis sativa L.) era atestata ca fiind cultivata de sciti ( sec.VII-VI i Hr)45. Arheologii romani au descoperit in arealul carpatic nu numai depozite cu seminte carbonizate de canepa, din aceeasi perioada, ci au prelevat odata cu uneltele si ceramica neolitica, amprente de tesatura si chiar fire rasucite de canepa, demonstrand folosirea ei ca ta textila46. Planta rde se folosea probabil pentru vindecarea ranilor, a arsurilor caci si azi ' conform traditiilor empirice- inflorescenta de canepa se intrebuinteaza in aceleasi scopuri47.
In cultura materiala a poporului roman, canepa detinea un loc important, fiind cultivata ca materie prima, pentru confectionarea imbracamintei, pentru tesutul textilelor de uz gospodaresc, dar si pentru impodobirea locuintelor traditionale, stergare, lepedeie, fete de masa.
Din semintele de canepa se extragea un ulei mult folosit altadata in alimentatie, iar prin zdrobirea lor in "tarbaca" (piua cu mai) se obtinea "faina", folosita pentru prepararea unui terci comestibil, in amestec cu apa, numit "julfa" sau "tarba", aliment, consistent, consumat odinioara in perioadele de post.In medicina populara, canepa era folosita ca sedativ, avand in componenta sa si substante diuretice, emoliente, folosindu-se pentru tratarea nevralgiilor, a bolilor de plamani si de stomac, ca si pentru vindecarea arsurilor, a ranilor si a durerilor de urechi.
Numeroasele rituri vizau semanatul canepei, cu impunerea acelorasi norme si restrictii ca in cazul cultivarii graului (abstinenta, curatenie, aruncarea "cinariului" in sus -colac oferit la sarbatoarea Buneistiri, pasarilor, ca sa nu ciuguleasca semintele din ogor), precum si dezvoltarea tei; aruncarea unui pumn de tarana in sus, la derea primei randunele, primavara, "ca astfel sa creasca de inalta canepa". Alte gesturi, practici dar mai ales interdictii erau legate de prelucrarea canepei (desfasurarea melitatului in tacere, sa nu se manance cu furca de tors la brau, sa nu fie pusa pe masa sau pe vatra de foc "ca se aprind fuioarele", sa se respecte "calendarul" perioadelor de prelucrare a canepei, de toamna, pana in Postul Pastilor, aruncarea primului fir de canepa la roata morii "ca sa se invarta repede fusul" etc.
Un obicei de intrajutorare raspandit in toate zonele carpatice il constituie "claca", munca in colectiv, la smulsul canepei sau la torsul ei. In aceste cazuri, munca era insotita de adevarate oratii, variante a celei numite in Transilvania "Chinul canepei", prin care se transmiteau cunostintele despre etapele de cultivare si de prelucrare a tei textile. Aceste cantece aau aceeasi finalitate ca si "Multamita colacului" sau "Plugusorul", de "invatare prin oralitate" a tinerelor generatii pentru perpetuarea strachilor indeletniciri. in acelasi timp, femeile isi comunicau diferite practici profilactice si terapeutice cu ajutorul canepei, legende si descantece de propitiere, premaritale, in care ta era instita cu puteri magice, conform imaginarului taranesc.
Toate riturile asociate cultivarii celor doua te, graul si canepa semnifica insasi chimea si importanta lor in cultura traditionala, in sistemul cunostintelor etnobotanice ale poporului roman.
