Organoterapia era una din cele mai vechi ramuri ale medicinei populare, bazata pe principiul similia similihus curantur- adica pe tratarea leziunilor sau a diferitelor boli, prin folosirea unor organe animale. Stiinta medicala a validat numeroase remedii organice, verificand experimental si explicand mecanismul lor biochimic. Multe din aceste incercari de tamaduire au intrat treptat in fondul pasiv al traditiilor, odata cu patrunderea medicinei stiintifice in mediul rural. in anul 1929, Victor Dragos- colaborator al Institutului de Istoria Medicinii din Cluj - a evaluat statistic elementele de organoterapie populara romaneasca, apreciind ca 36,50 % erau eficiente183. De asemenea, in anul 1935, la Congresul international de istoria medicinii de la Madrid, Victor Gomoiu sublinia rolul si importanta pe care organoterapia a avut-o in dezltarea medicinii.
Cuprins:
Elemente organoterapie |
sus  |
în practicile populare, pentru vindecarea anumitor afecţiuni sau decompensari hormonale se foloseau hormoni de animale sau păsări (armăsar, iepure, cocoş etc). Icterul (gălbenarea) se trata cu gălbenuş de ou amestecat cu apă. Anemia pernicioasă, "slăbia", ameţeala - se tratau cu ficat crud de lup sau miel. Medicina populară recomanda, pentru bolile de inimă, înghiţirea inimii crude de porumbel, iar pentru hemoragiile interne sau externe se utiliza sângele cald de răţoi sau praful cojilor de ouă (cu concentraţie mare de calciu). Savantul român Ion Cantacuzino remarca în Oltenia utilizarea tratamentului empiric al ulceraţiilor gambei cu viscere de animale tinere. Serul proaspăt avea o acţiune antiinfecţioasă, stimulatorii biogeni animali exercitând o intensificare a capacităţii de apărare a organismului18", cum sublinia V.L. Bologa.
în Moldova "vătămătura" se trata cu "căpăţână de câine, arsă şi pisată, plămădită în rachiu"186. Ficatul de lup era considerat un remediu pentru tratarea tuberculozei.
în Vâlcea, terapeutica populară veterinară recomanda, pentru vindecarea slăbiciunii cailor, praful rezultat din uscarea şi pisarea trupului de cârtiţă, iar ficatul de lup era considerat eficient pentru descântecul de "urât"187.
Diversitatea remediilor de origine animală este surprinzătoare. într-un singur sat (Ţepu-Tecuci) Tudor Pamfile identifica peste 50 de "reţete" de acest fel188.
Pescarii din Delta Dunării tratau guşa cu praf de spongii de apă dulce, băut cu rachiu, iar pentru reumatism foloseau cataplasme cu acelaşi remediu 9.
Cercetările din Munţii Apuseni190 au evidenţiat procedeele populare de vindecare a conjunctivitei sau a erupţiilor pielii cu lapte de mamă şi cu albuş de ou. Muşcătura de şarpe se trata prin afumarea sau spălarea rănii cu o pulbere obţinută prin uscarea şi pisarea unui şarpe de casă sau cu faguri de viespi. Muşcătura de lup se trata cu "mărătoare" (saramură) şi unsoare fiartă împreună cu inimă de lup191. în tratarea bolilor de ficat, stomac, piele, alături de laptele de capră neagră se foloseau mierea de albine, unsoare animală, piei crude de animal.
întreg ansamblul de remedii din organoterapia populară se refereau şi se utilizau atât în terapeutică umană cât şi în cea animală.
Implicarea elementelor minerale |
sus |
Alături de fitoterapie şi organoterapie, vindecarea cu ajutorul remediilor de natură minerală a ocupat un loc important în medicina populară.
Puterea curativă a diferitelor substanţe minerale extrase din mediul natural (apele termale, minerale, sulfuroase, tuful vulcanic, calcarul, apa ţinută pe diferite metale, cărbunele stins în apă, sarea, cenuşa, hepatita, potasiul, păcura, argila etc) a fost, fără îndoială, cunoscută de timpuriu în istoria umanităţii şi utilizată până în prezent.
Folosirea acestor remedii trebuie să-şi aibă rădăcinile în lumea antichităţii. "De materia medica" a lui Dioscorides, cuprinzând peste 600 de remedii diferite, conţinea în cartea a cincea ciburile şi metalele (cartea a doua - animalele, mierea, laptele şi grăsimile). Dacă etnoiatria daco-getă era deja cunoscută prin remediile vegetale utilizate, se poate presupune că şi remediile având la bază substanţe minerale erau utilizate şi cunoscute.
La începutul sec. XX, T. Pamfile192 culegea informaţii despre vindecarea frigurilor: "Un cărbune aprins se asvârle de trei ori pe hoară: cînd pentru a treia dată pică pe vatră, se ia, se pisează pe pragul uşii cu muchia toporului. Praful ce rămâne pe muche se scutură într-un pahar cu apă şi tot în acest pahar se spală şi muchea spre a lua praful rămas.
Apa cu praful de cărbune o bea bolnavul". Tot Tudor Pamfile atesta folosirea nămolului pentru arsuri, camforul şi chinovarul pentru plăgi, funinginea pentru bube, banul de aramă pe muşcătura de câine, alunul, lutul galben, în combinaţii cu grăsimi, oţet, alcool pentru tăieturi.
Folcloristul Gh. Pavelescu identifica în satele Munţilor Apuseni remedii asemănătoare celor folosite în Moldova şi Oltenia. Astfel, se lecuiau dermatoze, durerile de cap cu "apă neîncepută", lecuiau "zgaiba" cu sare sau pământ, afecţiuni ale stomacului, cu cărbune, făceau descântece cu cărbune, fier, plumb, piatră, încinse şi stinse în apă, cu aplicarea acestor remedii atât internă cât şi externă.
Alături de principiul "similia similibus curantur" funcţiona şi principiul advers "contraria contrariis curantur" -"bolile calde" se tratau cu preparate reci, metale reci.
De cele mai multe ori aplicarea remediilor era însoţită de gesturi sau practici magice - aşezarea unui obiect de fier sub cap sau sub picioare, picurarea laptelui pe un cleşte - pentru potolirea durerilor de stomac la copii, ţinerea toporului la uşa pentru a împiedica să pătrundă bolile în casă. Actul magic avea un puternic efect asupra stării psihice a bolnavului, împlinind rolul psihoterapeutic.
Psihoterapia tradiţională |
sus |
Multe practici erau determinate de credinţe, de legile care guvernau gândirea tradiţională - similia similibus curantur, relaţia simpatetică, etc, sau erau inspirate din mituri, încercând să explice anumite manifestări sau fenomene fiziologice. Chiar dacă de multe ori aceste modalităţi de apărare par absurde, altele, păstrate de medicina populară până astăzi, pot să constituie punctul de plecare în cunoaşterea ştiinţifică.
Procesele rituale cu funcţie apotropaică, colective -"cămaşa ciumii", "focul viu" etc. - au darul de a proteja omul de contactul cu forţele malefice, de tot ceea ce este impur. Remediul, de domeniul sugestionării bolnavului, este stimulat de forţa ritualului colectiv. Alteori, gestul, ritul este izolat, realizat de către vindecători, concomitent cu practica empirică de vindecare. Deseori, descântecele par sumare, sintetice prezentări ale cunoştinţelor empirice de anatomie şi terapeutică, în unele sunt descrise părţile organismului uman, în altele cauza bolii sau formele de evoluţie a răului. Altele enumera remediile ce vor fi aplicate sau invocate pentru înlăturarea suferinţelor. Se poate remarca relaţia dintre caracterul, întinderea, tonul descântecului şi gravitatea bolii, care impune o intervenţie rapidă sau lentă
Elemente organoterapie
