mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  
termeni medicali


Scleroza multipla si alte boli demielinizante
Index » Afectiuni neurologice » Scleroza multipla si alte boli demielinizante
» Scleroza multipla

Scleroza multipla







Scleroza multipla (SM) este caracterizata prin inflamatie cronica, demielinizare si glioza (cicatrizare). Leziunile de tip SM sunt cunoscute clasic ca fiind diseminate in timp si spatiu. SM afecteaza 350 000 de americani si este, cu exceptia traumatismelor, cea mai frecventa cauza de inliditate de cauza neurologica a rstelor adulte timpurii si mijlocii. Do indirecte sustin ipoteza etiologiei autoimune a SM, probabil declansata de o expunere la factori din mediu a unei gazde cu o susceptibilitate genetica. Ca si in cazul altor boli inflamatorii cronice, manifestarile SM sunt riabile si difera de la cele ale unei boli benigne la cele ale unei boli rapid evolutive si inlidante. Complicatiile datorate SM pot afecta multiple sisteme ale organismului si pot necesita modificari profunde ale modului de viata si ale telurilor pacientilor si ale familiilor lor; prin urmare, este necesar un abord multidisciplinar pentru a optimiza ingrijirea medicala.


TRASATURI MORFOPATOLOGICE SM isi trage denumirea de la multiplele zone de cicatrizare vizibile la examinarea macroscopica a creierului. Aceste leziuni, numite placi, sunt zone bine demarcate gri sau roz, usor de distins fata de substanta alba inconjuratoare. Uneori, placile apar si in substanta cenusie. Placile riaza ca dimensiuni de la 1-2 mm pana la cati centimetri. Leziunea acuta a SM, rareori gasita la autopsie, este caracterizata de acumularea perivenulara si infiltrarea tisulara cu celule mononucleare, predominant limfocite T si macrofage. Limfocitele B si plasmocitele sunt rareori obserte. Infiltratele inflamatorii se asociaza cu distrugerea straturilor multilamerale de mielina care inconjoara axonii. Pe masura ce leziunea progreseaza, un mare numar de macrofage si de celule microgliale (fagocite specializate ale SNC, cu originea in madu osoasa) inlatura resturile de mielina si apare proliferarea astrocitelor (glioza). Proliferarea oligodendrocitelor, celulele producatoare de mielina, este de asemenea prezenta initial in unele leziuni de SM, dar se pare ca aceste celule sunt distruse pe masura ce infiltrarea si glioza progreseaza. Glioza este mai severa in SM decat in celelalte leziuni neuropatologice. In leziunile cronice ale SM sunt prezente demielinizarea completa sau aproape completa, glioza densa si distrugerea oligodendrogliilor. in unele placi (leziuni cronice active) aspectele histologice gradate dinspre centrul spre periferia leziunii sugereaza ca leziunile se extind printr-o crestere concentrica spre exterior.
Leziunile de SM sunt in mod tipic mai numeroase decat se anticipeaza pe baza criteriilor clinice. Demielinizarea selecti cu crutarea axonilor este caracteristica bolii, desi poate aparea distractie axonala partiala sau totala, iar in cazuri extreme cavitati. Desi este prezenta ocazional remielinizarea (placi schitate), in majoritatea leziunilor nu apare o remielinizare semnificati. Este o slaba corelatie intre numarul si dimensiunea placilor ("incarcatura de placi\") si severitatea simptomelor clinice. Prin urmare, o incarcatura extensi de placi poate fi asociata numai cu simptome usoare sau invers, modificari morfopatologice minore pot fi prezente la unii indivizi sever inlidati in timpul vietii. Unele cazuri rare fie sunt asimpto-matice clinic, fie determina simptome izolate "nespecifice\" cum ar fi dureri la nivelul fetei si evidentierea SM la autopsie este inexplicabila.
FIZIOPATOLOGIE Studiile experimentale indica faptul ca demielinizarea poate avea ca rezultat efecte atat negative, cat si pozitive asupra conducerii axonale. Anomaliile negative de conducere constau in incetinirea conducerii axonale, blocuri de conducere riabile, care apar in prezenta trenurilor de impulsuri de inalta frecventa dar nu si la cele de joasa frecventa, sau in blocuri de conducere complete. Blocul de conducere in fibrele demielinizate poate aparea de asemenea ca raspuns la cresterea temperaturii sau datorita modificarilor meolice din mediul extracelular al axonilor. Anomaliile pozitive de conducere includ generarea de impulsuri ectopice, in mod spontan sau urmand stresului mecanic si "transmiterii incrucisate\" anormale intre axonii demielinizati. Blocul de conducere poate fi substratul fluctuatiilor functiilor, care riaza de la o ora la alta si de la o zi la alta in SM si al agrarilor care urmeaza cresterii temperaturii centrale corporale. Generarea
de impulsuri ectopice sau "transmiterea incrucisata\" pot da nastere la simptomul Lhermitte, la simptome paroxistice sau la parestezii ( mai jos). Terapiile experimentale bazate pe anomaliile de conducere postulate in SM au inclus folosirea blocantilor de calciu pentru a reduce pragul pentru generarea impulsurilor si blocajul farmacologic al canalelor de potasiu voltaj-dependente (cu 4-aminopiridina) care sunt expuse pe membrana axonica internodala dupa distrugerea mielinei.

PATOGENEZA
Epidemiologie SM este aproximativ de doua ori mai frecventa la femei decat la barbati. SM este neobisnuita inainte de adolescenta, apoi incidenta ii creste constant de la adolescenta la rsta de 35 de ani, scazand apoi treptat. Exista o usoara intarziere in ceea ce priveste rsta de debut la barbati fata de femei. SM cu debut timpuriu, cum ar fi la rsta de 2 ani, sau tardiv, cum ar fi in a opta decada de viata, sunt rare, dar bine studiate.
Exista diferente marcate in ceea ce priveste prelenta SM intre diferite grupuri populationale si etnice. Cea mai inalta prelenta cunoscuta (250 la 100.000 de locuitori) apare in insulele Orkney, localizate in nordul Scotiei, iar SM este de asemenea frecventa in Scandinavia si pe intinsul nordului Europei. in Statele Unite prelenta este mai mare la caucazieni fata de alte grupuri rasiale, in concordanta cu obsertiile din alte parti ale lumii. SM este extrem de rara in Japonia (2 la 100.000 de locuitori) si in principiu necunoscuta in Africa neagra, desi americanii de origine japoneza si negrii americani au un risc semnificativ pentru aparitia SM, rata de prelenta fiind estimata la un sfert, respectiv o treime din cea a americanilor de rasa caucaziana.


SM este in general o boala a climei temperate. in ambele emisfere, prelenta ei creste cu distanta fata de Ecuator. Compararea populatiilor din America de Nord cu cele europene indica rate de prelenta similare si sunt obserte gradiente nord-sud. Datele asupra migratiei in populatiile bine definite etnic sustin de asemenea un efect al mediului asupra riscului. Numeroase studii sugereaza ca prelenta SM este in crestere, dar este posibil ca aceste rezultate sa reprezinte artefacte date de perfectionarea metodelor de diagnostic. Alte do privind un efect al mediului in SM sunt derite din puncte posibil epidemice care au aparut, de exemplu explozia de SM care a aparut in insulele Faeroe din afara coastei Danemarcei dupa ocupatia britanica din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Genetica Studiile grupurilor etnice, a unor familii, a gemenilor sau a copiilor adoptati au identificat rolul susceptibilitatii genetice in SM. Diferentele in prelenta SM intre grupurile etnice ce locuiesc in acelasi mediu are la baza o predispozitie genetica. Este cunoscuta ca apare agregarea familiala in SM, iar rudele de gradul intai, doi si trei ale pacientului au un risc crescut de a face boala. Fratii pacientilor cu SM au pe parcursul vietii un risc de 2 pana la 5% de a face SM, in timp ce riscul pentru parintii sau copin pacientului este oarecum mai scazut. Studii recente facute in Canada pe copii adoptati si frati vitregi sustin conceptul ca agregarea familiala in SM este determinata mai mult de factori genetici decat de cei din mediu. Probabil majoritatea rezultatelor ce obliga la luarea in considerare a factorului genetic in SM au provenit din studii pe gemeni, care au demonstrat concordanta ratelor de 25-30% la monozigoti si numai de 2-5% la dizigoti.
Din nefericire nu este labil nici un model genetic de mostenire a SM. Ipoteza unei singure gene implicate este in concordanta cu rezultatele studiilor familiale si pe gemeni si cu obserrea unei scaderi liniare a riscului de boala pe masura ce distanta genetica fata de persoana cu SM creste. Probabil aceasta susceptibilitate este determinata de multiple locusuri genetice independente (mostenire poligenica), fiecare cu o contributie relativ mica la riscul total. Este de asemenea posibil sa existe cauze genetice diferite pentru susceptibilitatea la SM (heterogenitate genetica). Studiile legaturilor si a asociatiior au identificat complexul major de histompatibilitate (CMH) de pe cromozomul 6 ca fiind unul dintre determinantii genetici ai SM. Acest complex codifica antigenii de histocom-patibilitate (sistemul HLA) ce prezinta antigenele peptidice celulelor T. Regiunea de clasa II (HLD-D) a CMH este cel mai puternic asociata cu SM, si susceptibilitatea pare a fi rezultatul prezentei alelei DR2 si a haplotipurilor corespunzatoare, definite pe criterii moleculare caDRBl*1501,DQAl*0102, DQB 1*0602. incercarile suplimentare de localizare a genei de susceptibilitate in regiunea DR-DQ nu au furnizat rezultate concordante datorita riatiilor capacitatii de legare incrucisate a acestei regiuni. In plus, la regiunea HLA, unele studii implica alte gene, inclusiv receptorul celulei T (TCR), in regiunea lantului |3, ce se afla pe cromozomul 7, locusul lantului greu al imunoglobulinelor de pe cromozomul 19 si, la populatia finlandeza cu SM, dar nu si la alte populatii, o gena legata de proteina bazica a mielinei de pe cromozomul 18.
Imunologie SM pare sa fie o boala autoimuna mediata, cel putin in parte, de limfocitele T. In modelul de laborator, encefalomielita alergica experimentala (EAE), o boala autoimuna asemanatoare SM, este indusa de imunizarea cu antigene ale SNC. Depinzand de rasa animalului sau de regimul de imunizare folosit, antigenele ce pot sa provoace EAE sunt: proteinele mielinei majore cantitativ: proteina bazica a mielinei (PBM) si proteina proteolipidica (PPL); proteinele mielinei minore cantitativ: glicoproteina oligodendrocitelor (GOM) si alte proteine ale mielinei sau antigene nervoase. Secventa evenimentelor imunopatogenezei in EAE este urmatoarea: (1) antigenele nervoase sunt procesate de celulele ce prezinta antigenul (CPA) in ganglionii limfatici regionali si le prezinta celulelor T apte sa le recunoasca; (2) un numar mic de celule T cu memorie sensibilizate migreaza in SNC unde sunt reactite de antigenul prezentat de macrofage sau celulele microgliale; (3) citokinele proinflamatorii, incluzand interleukina 1 (IL-l), factorul de necroza tumorala a (FNTa), RANTES si interferonul y (IFN y), sunt secretate astfel incat creste exprimarea moleculelor de adeziune la endoteliul scular, altereaza permeabilitatea barierei hematoencefalice si induce un al doilea l de celule inflamatorii recrutate in aceste zone; (4) multiple mecanisme efectoare pot contribui la aparitia leziunilor EAE, incluzand autoanticorpii, citotoxicitatea mediata de celulele T sau de celulele natural Killer si leziuni mediate de citokine asupra oligodendrocitelor sau a mielinei. In EAE, boala este indusa de celulele T care cel mai adesea recunosc PBM sau PPL, in timp ce autoanticorpii par sa recunoasca preferential GOM. Localizarea GOM pe suprafata externa a membranei de mielina probabil faciliteaza atacarea ei de catre anticorpii patogeni.In SM, celulele T ce reactioneaza cu PBM ce transporta mutatiile in gena marker pot fi izolate din sangele periferic. Probabil, aceste mutatii sunt rezultatul stimularii cronice a celulelor T reactive la PBM in vivo, si acest rezultat pare a fi specific pentru SM. Numarul celulelor T ce reactioneaza cu PBM sau PPL este de asemenea mai mare in LCR decat in sangele periferic la pacientii cu SM, indicand localizarea selecti a celulelor T autoreactive in SNC. Do directe ca celulele T reactive la PBM sunt de asemenea prezente in leziunile de SM au fost sugerate pe baza analizelor secventiale ale regiunilor ce leaga antigenul din moleculele de TCR exprimate in leziunile cerebrale.


Diversitatea raspunsului celulei T la PBM are un interes considerabil in SM. La rozatoare, celulele T ce induc EAE recunosc regiuni limitate ale moleculei de PBM, denumite regiuni imunodominante. Aceste celule T ce induc boala pot de asemenea sa exprime un repertoriu limitat de gene TCR. Heterogenitatea limitata a raspunsului celulelor T in EAE este exploatata in scopuri terapeutice, de exemplu, administrarea peptidelor sintetice ce seamana cu fragmentele de PBM ce induc boala, dar nu activeaza celulele T ce induc boala sau imunizarea (ccinarea) cu peptide sintetice asemanatoare cu secventele TCR prezente pe celulele T patogene. Desi aceste metode sunt eficiente impotri EAE, aprecierea utilitatii lor in tratamentul SM este incerta. in SM, repertoriul celulelor T apte sa reactioneze cu proteinele mielinei pare a fi de regula heterogen, desi regiunile imunodominante pot fi identificate la unii pacienti; de exemplu, regiunea din PBM cuprinsa intre aminoacizii 89 si 101 pare sa fie recunoscuta preferential la pacientii pozitivi pentru DR2.
De asemenea, caracteristice pentru SM sunt nivelurile ridicate ale imunoglobulinelor in SNC. Complexele de atac membranar pot fi identificate in LCR la pacientii cu SM, sugerand rolul anticorpilor mediati de complement in producerea leziunilor. Anticorpii oligoclonali - deriti prin expansiunea unui numar mic de molecule diferite - sunt prezenti in multe cazuri. Ig oligoclonale sunt de asemenea detectate in alte reactii inflamatorii cronice incluzand infectiile si astfel nu sunt specifice pentru SM. Ele sunt sintetizate local si modelul specific sau amprenta lor este unica pentru fiecare pacient. Tentativele de a identifica un antigen impotri caruia sa reactioneze majoritatea Ig oligoclonale au reprezentat un insucces.
Probabil ca citokinele regleaza multe din interactiunile celulare ce opereaza in SM. Un mare numar de citokine proinflamatorii [IL-l, IL-2, IL-6, RANTES, proteina ce inhiba macrofagele (PIM)-la, FNT-a, FNT-J3, IFNy] si citokine reglatoare [IL-l0, IL-4, factorul de transformare al cresterii (FGT)-(3] au fost identificate in creier, LCR si sangele periferic la pacientii cu SM. FNTa sau IFNy pot contribui direct la producerea leziunilor tisulare prin afectarea oligodendrocitelor sau a membranei de mielina.
Pacientii cu SM pot prezenta recaderi dupa infectii nespecifice ale cailor respiratorii superioare, sugerand ca mimetismul molecular intre virus si antigenele mielinei poate declansa atacurile sau ca unele virusuri pot functiona ca superantigene apte sa activeze celulele T ce induc boala la cei cu SM.
Virusologie Asa cum s-a aratat mai sus, datele epidemiolo-gice sustin rolul unei expuneri ambientale in SM. Riscul de SM se coreleaza de asemenea cu aspecte socioeconomice care pot reflecta conditii sanitare imbunatatite si intarzierea expunerii initiale la agentii infectiosi. Unii virusi, de exemplu ai poliomielitei si rujeolei, produc sechele neurologice care sunt mai frecvente cand rsta infectiei initiale este mai tarzie.
Niveluri ridicate ale titrului de anticorpi impotri multor virusuri, incluzand virusurile rujeolei, herpes simplex, ricelei, rubeolei, Epstein-Barr si gripal C si unele tulpini ale virusului paragripal au fost identificate in serul si LCR-ui pacientilor cu SM ativ cu indivizii de control. in plus, un numar de virusuri sau secvente virale sunt gasite in zonele de SM si in lichidele organismului; recent, antigenul virusului herpetic uman tip 6 (HHV-6) s-a raportat a fi cel mai frecvent exprimat in placile din SM. Pana acum, nici un virus nu a fost izolat in mod constant si nici un material viral nu a fost identificat la pacientii cu SM. La animale, cel mai larg studiat model de boala demielinizanta indusa de virus a fost cu virusul Theiler, un coronavirus murin, similar cu virusul rujeolei si cu virusul rapciugai canine. Infectarea cu unele specii de Theiler are ca rezultat o infectie cronica a oligodendrocitelor cu infiltrare limfocitara perisculara multifocala si demie-linizare.


Tipareste Trimite prin email




Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2024 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor